1 Kings 17
1 În Galaad, a locuit Un om ce-a fost de neam Tișbit Și cari, Ilie, s-a chemat. Ilie-a mers la împărat Și lui Ahab astfel i-a spus: „Viu este Domnul Cel de Sus, Al cărui slujitor sunt eu, Că doar după cuvântul meu, În acești ani nu va fi rouă Și nici nu are să mai plouă.”
2 Cuvântul Domnului s-a dus, Pân’ la Ilie și i-a spus:
3 „Pleacă de-aici, spre răsărit Și caută-ți un loc ferit, La apele Cheritului, Iar unde apa râului Iordanu-n fața sa îl are, Ai să îți faci ascunzătoare.
4 Tu, din pârâu, apă vei bea, Iar corbii, hrană, au să-ți dea, Pentru că Eu le-am poruncit Să te hrănească, negreșit.”
5 El a plecat și a făcut Așa precum i s-a cerut. Lângă Cherit s-a așezat Și-aproape de Iordan a stat.
6 Corbii, în cioc, îi aduceau Pâine și carne. Ei veneau Când zorile ședeau s-apară Și se mai întorceau pe seară. Un timp, Ilie a putut, Apă, din râu, să fi băut,
7 Însă apoi, râu-a secat, Pentru că-n țară n-a plouat.
8 Cuvântul Domnului s-a dus, Pân’ la Ilie-atunci, și-a spus:
9 „Te scoală și, în grabă mare, Spre-ale Sidonului hotare Trebuie-ndată să pornești Și în Sarepta să te-oprești. Cât în Sarepta tu vei sta, O văduvă îți va purta De grijă, căci i-am poruncit Să te hrănească, negreșit.”
10 Ilie-atuncea s-a sculat Și spre Sarepta a plecat. Când a ajuns la poarta care E la cetate, la intrare, O văduvă a întâlnit Cari, după lemne, a ieșit. Ilie o chemă la el, Și îi vorbi în acest fel: „Te rog, acuma, să te duci Și-un pic de apă să-mi aduci.”
11 Pe când ea s-a îndepărtat, Ilie-n urmă-i a strigat: „Puțină pâine, dacă ai, Vreau să te rog, ca să îmi dai!”
12 Ea a răspuns: „Viu e, mereu, Al nostru Domn și Dumnezeu, Că n-am, în casă, copt, nimic. Niște făină – un pumn mic – Pe-un fund de oală, mi-a rămas, Și untdelemn am, într-un vas. Un strop e doar, într-un ulcior Și nu e îndestulător. N-am, înainte-ți, ce să pun. Vreo două lemne vreau s-adun, Să merg acasă, înapoi, Și să gătesc o turtă-apoi. Am s-o mănânc, cu al meu fiu, Iar după-aceea, nu mai știu Cu ce anume-o să trăim. Vom aștepta doar să murim.”
13 Ilie zise: „Nu te teme, Căci n-a sosit a morții vreme! Ascultă dar, al meu îndemn: Fă, din puținul untdelemn Și din făina ce o ai, O turtă mică. Să mi-o dai, Mie, să o mănânc. Apoi, La fel vei face, pentru voi; Deci, pentru tine și-al tău fiu, Faci câte-o turtă, mai târziu.
14 Căci Dumnezeul Cel pe care Poporul Israel Îl are A spus aste cuvinte: „Iată, N-o să-ți lipsească – niciodată – Făina, căci nu va scădea Din oală și, de-asemenea, Nici undelemnul n-o să scadă, Până când ploaia o să cadă.”
15 Atunci, femeia a făcut Așa precum i s-a cerut Și-apoi văzut-a, cu mirare, Cum că avut-a de mâncare Nu numai fiul ei și ea, Ci și Ilie-asemenea.
16 Făina care îi rămase În oală, nu se-mpuținase, Iar untdelemnul din ulcior Fusese îndestulător.
17 Dar într-o zi, s-a-mbolnăvit Fiul femeii și-a murit.
18 Femeia merse la Ilie Și-l întrebă: „Spune-mi dar, mie, Ce am cu tine – oare – eu, Omule al lui Dumnezeu? Iată, la mine ai venit, Iar Dumnezeu Și-a amintit De relele ce le-am făcut. Lucrul acesta, Tu l-ai vrut? Ai vrut să-mi fie omorât Copilul, când te-ai pogorât Și ai venit în casa mea?”
19 Ilie zise, către ea: „Adă-l pe fiul tău, la mine!” Și astfel, l-a luat cu sine, Sus, în odaia de dormit, În care el a locuit. Trupul copilului, l-a dus Și pe-al său pat, apoi, l-a pus.
20 În urmă, el a-ngenuncheat Și către Domnul a strigat: „Doamne, atât de mult dorești, Pe văduvă, să o mâhnești, Încât la ea să Te cobori Și pe-al ei fiu să îl omori?”
21 Peste copilul așezat În patul său, s-a aplecat Ilie și-n brațe l-a prins. Apoi, de trei ori, s-a întins Asupra lui zicând astfel: „Doamne, te rog, întoarce-n el, Sufletul care a plecat!”
22 Domnul, atunci, l-a ascultat, A adus sufletu-napoi Și a-nviat copilu-apoi.
23 Ilie-a coborât de-ndată, Și văduvei îi spuse: „Iată, Aici se află al tău fiu Și precum vezi, el este viu.”
24 Femeia zise-atunci: „Văd eu, Că ești om al lui Dumnezeu, Pentru că tot ce ai vestit, Adevărat s-a dovedit!”